Arsenie a fost mintea, iar Serafim inima Mânăstirii de la Sâmbăta. Împreună au spovedit și au predicat, așa cum nu o mai făcuse nimeni în Ardeal. Râuri de oameni au început să curgă către ctitoria Brâncoveanului care, după 150 de ani de la distrugerea ei de habsburgi, renăștea din propria cenușă. Toate acestea se întâmplau în anul 1940, când România era la un pas de război. În vremurile acelea tulburi, ochii lăuntrici ai părintelui Arsenie, care scrutau mult, dincolo de granițele timpului, și inima părintelui Serafim, în stare să poarte în ea orice durere, au făcut minuni. Părintele Serafim nu a avut niciodată harul tovarășului său de călugărie.
Obișnuia să spună că Dumnezeu i-a dat lui daruri cu picătura, iar părintelui Arsenie, cu găleata. Dar ceea ce nu a primit din cer a completat prin râvnă și blândețe. Celor care veneau la el părintele Arsenie le spunea – „Duceți-vă, măi, la Serafim, că e un înger în trup!”. „Când îl vedeam pe părintele intrând în biserică pentru a sluji la sfintele slujbe şi mai ales la Sfânta Liturghie”, mărturisește o maică, „aveam impresia că nu calcă pe pământ. Mânuia cădelniţa cu atâta delicateţe, încât simţeai că trăieşte ca în faţa lui Dumnezeu. Mi se tăia respiraţia şi aveam impresia că fac prea mult zgomot respirând, atâta linişte impunea părintele Serafim când trecea ca să cădească pe credincioşi. Mi-a rămas în suflet imaginea unui om cu multă frică de Dumnezeu, cu grijă de Casa Domnului, cu delicateţea specifică sfinţilor. Avea o blândeţe serafică, asemenea numelui pe care îl purta”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu